Acum câteva zile discutam cu o cunoștință care lucrează în poliție. Îmi spunea că atunci când e în afara programului nu simte nevoia să intervină în situații în care sesizează diverse ilegalități. Că poate doi se bat, dar de fapt sunt prieteni, că cine stie ce pile are cel care circulă beat sau cine știe pe cine au în spate cei care organizează un concert pe bani, dar care nu dau bilete. Și că oricum aș lua-o, ar fi o pierdere de timp sau mai rău.

Argumentele mele contra au fost două. I-am explicat că trăiește în același oraș în care trăiesc și părinții lui, că plătește ratele la un apartament aici și că cel mai probabil își va întemeia o familie tot în acest loc. Dacă trece cu vederea un șofer beat acum, șanse sunt să se găsească șoferi beți și când copilul său va merge la școală sau când părinții săi vor trece strada sprijinindu-se în baston.

Mai rău decât atât ar fi că prin lipsa de atitudine creează în jurul său o cultură în care se auto-sabotează. „Inaction is a weapon of mass destruction” spune o melodie, iar un cunoscut psiholog, Philip Zimbardo, vorbește despre anturajul, sau contextul, care influențează individul. Ești media celor cinci persoane cu care îți petreci cea mai mare parte din timp, spune un proverb.

În experimentul Stanford Prison, tineri studenți au devenit aleatoriu pușcăriași pentru o săptămână sau gardieni responsabili cu siguranța celor din celule. Experimentul a trebuit oprit pentru că accelera spre un comportament abuziv din parte gardienilor, care aveau autoritatea. Similar este și binecunoscutul caz al închisorii Abu Ghraib, unde militari americani au fost acuzați de abuzuri asupra prizonierilor. În ambele cazuri răsturnarea de situație a venit din partea unei singure persoane care a avut tăria de caracter pentru a se opune majorității. În România e de actualitate cazul mamei care a făcut publică înregistrarea învățătoarei care abuza de situația financiară a părinților. Deși acest lucru se întâmpla de mult și la scară largă, un singur părinte a fost cel care a luat inițiativa. Unul singur!

Zimbardo propune doi pași pentru a lua atitudine: să acționezi atunci când alți oameni sunt pasivi și să acționezi în mod socio-centric. Același autor vorbește despre pașii care ușurează tranziția spre un comportament abuziv:

• să faci primul mic pas fără a te gândi la consecințe: „e OK, nu-l sancționez de data asta, nu-i chiar așa de grav”
• dezumanizarea – să-i privești pe ceilalți altfel decât ca semeni cu nevoi și idealuri similare
• dezindividualizarea – să te privești pe tine ca parte dintr-un grup, spunând că responsabilitatea revine grupului și nu individului
• difuzia responsabilității: „sunt și alții aici care ar putea să sune la poliție, de ce tocmai eu?”
• obediența oarbă față de autoritate
• a te conforma normelor unui grup fără a reflecta asupra lor
• toleranța pasivă prin lipsă de acțiune sau indiferență

Îi spuneam amicului polițist că al doilea motiv pentru care ar vrea să ia atitudine ar fi că prin indiferență va crea în jurul său o cultură a indiferenței. Care se poate întoarce asupra lui când se va aștepta mai puțin, prin vocea unui coleg, a unui șef sau a unui membru al familiei care va spune „las-o, mă, nu-ți mai bate capu’, merge ș-așa”. Până când nu va mai merge.