România, Locul 65 în Topul GoodCountry.org

Simon Anholt este fondatorul indexului țărilor „bune”, unde cuvântul „bun” are sensul opus cuvântului „egoist”. Cum poate o țară să fie egoistă? Din prezentarea lui Simon Anholt, înțelegem că  statele „egoiste” au o politică mult orientată spre dezvoltarea internă, fără să existe un interes de colaborare cu alte state. În indexul de pe GoodCountry.org găsim țări ca Rusia și China la coada clasamentului, extrema de jos find Libia, locul 125.

Țările bune nu sunt neapărat țările bogate, deși în topul primelor zece țări găsim multe state vest europene. Simon Anholt explică: „Nu are legătură cu banii. Este vorba despre atitudine. Are legătură cu un guvern și un popor care sunt interesați de restul lumii, și care au imaginația și curajul să aibă o gândire orientată extern, nu doar o gândire internă, egoistă”.

O parte interesantă a prezentării este cea în care autorul îndeamnă la reflecție asupra motivelor unor politicieni pe care noi înșine îi alegem. Promovează acei politicieni o atitudine de țară deschisă spre cooperare? Sun politicile interne și externe ceva de care putem fi mândri?

România ocupă locul 65 în topul general al țărilor care sunt buni parteneri de joacă. Pe cele trei locuri înaintea noastră se află Serbia (62), Tanzania (63) și Botswana (64), iar imediat după găsim Mexic (66), Maroc (67) și Egipt (68).

Când vine vorba de Știință și Tehnologie, urcăm câteva locuri în același top (48). Când vine vorba de Cultură, urcăm din nou – locul 29. Scădem, însă, la implicarea noastră în Pacea și Securitatea Internațională – locul 75. Suntem pe locul 53 la capitolul World Order (implicare în acțiuni umanitare), pe locul 69 la capitolul Planetă și Climat, și pe locul 74 la capitulul Sănătate.  Locul care ar trebui să ne ridice serioase întrebări este cel de la categoria Prosperitate și Egalitate – 114! Aici putem aminti prezentarea lui  Bryan Stevenson, care spunea că opusul sărăciei nu este abundența, ci egalitatea și o bună funcționare a justiției.

Mesajul important al lui Simon Anholt este că noi suntem direct răspunzători de persoanele care ne reprezintă țara. Noi îi alegem și noi le oferim încrederea că vor face din România o țară cinstită, care colaborează extern, o țară cu sisteme de sănătate și legislație bine puse la punct. Așadar, înainte să punem ștampila, e important să ne întrebăm dacă acei politicieni pe care vrem să-i votăm își vor face treaba.

Intrebarea unui politist: de ce sa ma implic?

Acum câteva zile discutam cu o cunoștință care lucrează în poliție. Îmi spunea că atunci când e în afara programului nu simte nevoia să intervină în situații în care sesizează diverse ilegalități. Că poate doi se bat, dar de fapt sunt prieteni, că cine stie ce pile are cel care circulă beat sau cine știe pe cine au în spate cei care organizează un concert pe bani, dar care nu dau bilete. Și că oricum aș lua-o, ar fi o pierdere de timp sau mai rău.

Argumentele mele contra au fost două. I-am explicat că trăiește în același oraș în care trăiesc și părinții lui, că plătește ratele la un apartament aici și că cel mai probabil își va întemeia o familie tot în acest loc. Dacă trece cu vederea un șofer beat acum, șanse sunt să se găsească șoferi beți și când copilul său va merge la școală sau când părinții săi vor trece strada sprijinindu-se în baston.

Mai rău decât atât ar fi că prin lipsa de atitudine creează în jurul său o cultură în care se auto-sabotează. „Inaction is a weapon of mass destruction” spune o melodie, iar un cunoscut psiholog, Philip Zimbardo, vorbește despre anturajul, sau contextul, care influențează individul. Ești media celor cinci persoane cu care îți petreci cea mai mare parte din timp, spune un proverb.

În experimentul Stanford Prison, tineri studenți au devenit aleatoriu pușcăriași pentru o săptămână sau gardieni responsabili cu siguranța celor din celule. Experimentul a trebuit oprit pentru că accelera spre un comportament abuziv din parte gardienilor, care aveau autoritatea. Similar este și binecunoscutul caz al închisorii Abu Ghraib, unde militari americani au fost acuzați de abuzuri asupra prizonierilor. În ambele cazuri răsturnarea de situație a venit din partea unei singure persoane care a avut tăria de caracter pentru a se opune majorității. În România e de actualitate cazul mamei care a făcut publică înregistrarea învățătoarei care abuza de situația financiară a părinților. Deși acest lucru se întâmpla de mult și la scară largă, un singur părinte a fost cel care a luat inițiativa. Unul singur!

Zimbardo propune doi pași pentru a lua atitudine: să acționezi atunci când alți oameni sunt pasivi și să acționezi în mod socio-centric. Același autor vorbește despre pașii care ușurează tranziția spre un comportament abuziv:

  • să faci primul mic pas fără a te gândi la consecințe: „e OK, nu-l sancționez de data asta, nu-i chiar așa de grav”
  • dezumanizarea – să-i privești pe ceilalți altfel decât ca semeni cu nevoi și idealuri similare
  • dezindividualizarea – să te privești pe tine ca parte dintr-un grup, spunând că responsabilitatea revine grupului și nu individului
  • difuzia responsabilității: „sunt și alții aici care ar putea să sune la poliție, de ce tocmai eu?”
  • obediența oarbă față de autoritate
  • a te conforma normelor unui grup fără a reflecta asupra lor
  • toleranța pasivă prin lipsă de acțiune sau indiferență

Îi spuneam amicului polițist că al doilea motiv pentru care ar vrea să ia atitudine ar fi că prin indiferență va crea în jurul său o cultură a indiferenței. Care se poate întoarce asupra lui când se va aștepta mai puțin, prin vocea unui coleg, a unui șef sau a unui membru al familiei care va spune „las-o, mă, nu-ți mai bate capu’, merge ș-așa”. Până când nu va mai merge.